Undeva în uzina Dacia din Argeș, prin zgomote de mașinări industriale, scântei și înjurături, câțiva ingineri și roboți, mi-au dat mie viață. Roșie ca focul ( defapt au zis ca sunt Roșu Imperial ), inima de franţuzoaică de 1.4litri cu injecție, frâne pe disc, parfum de plastic nou,  aer condiționat, geamuri electrice, ușoară și zveltă. Eram mândria uzinei la vremea aceea. 

În primăvara anului 2002, o familie din bucurești m-a adoptat.  Era o mamă singura cu doi copii: un băiat și o fată. Am vizitat alături de ei multe locuri din Romania, am trecut cu ei peste  multe obstacle  

Cu timpul și vârsta, am primt o surioară; era prin 2008. Era adoptată de la părinti Germani dar cu strabunici Americani. Strabunicii aveau in vremuri ceva herghelie de armăsari de rasă pură, de mustangi. Era frumoasă, o culoare precum oceanul, strălucea vopseaua… se vedea că e tânără.
Ca în orice familie,  ea a primit toatâ atenția, eu rămânând în parcare, nemișcată. A plouat, a nins, m-a batut soarele, au zburat păsărele deasupra mea, s-au jucat cu mine pisicuțe….  dar eu am rămas acolo așteptând. 

Intr-o zi, a venit la mine băiatul cel mic, care s-a facut mare.  Imi lipește pe parbriz două lămâi şi pornim amândoi fericiți într-o nouă aventură…. o nouă speranță pentru mine.
A vazut în mine altceva. Toți ceilalați mă vedeau ruginită, bătută de soare, îmbătrânită, cu plastice decolorate…. fără speranță.

Am început să îl plimb pe El și pe prietenul lui cel mai bun, Morris; un câine de vanatoare superb dar care imi lăsa mult păr… Dar asta nu mă deranja: erau așa de fericiti amandoi! ( sau …eram atat de fericiti toti trei/impreuna) Am călătorit câțiva ani cu ei, am trecut si  prin peripeții… dar deși am îmbătrânit și am avut nevoie de mai multă atenție, El nu m-a lasat. 

Am inceput să ruginesc, am inceput să mă stric, am început să-i fac probleme dar El mă pune tot timpul pe drum: nu renunță la mine!

Bună ! Eu sunt Dacia Supernova – am 75.000km si  17 ani.